Fragmente de călătorie prin sate indiene din Delta Gangelui

Fragmente de călătorie prin sate indiene din Delta Gangelui

 

Nu mi-am dorit să văd India ca turist, mi-am dorit să ajung în India oamenilor simpli, India profundă, India cea nevăzută și nespectaculoasă. În octombrie anul trecut, neplanificat și neașteptat, am plecat către Kolkata, pregătind în două săptămâni o călătorie visată jumătate de viață.

La capătul drumului mă aștepta o familie indiană despre care nu mi se spusese decât “mergi și ai să vezi”. Plecam spre un sat îndepărtat din Delta Gangelui, Basanti, din districtul Canning, South 24 Parganas, în statul indian Bengalul de Vest. Mergeam să înțeleg ce înseamnă Durga Puja, cea mai importantă sărbătoare religioasă bengaleză. (Angelica Marinescu)

Kolkata și Sonarpur: haos cu sens

Am plecat singură din București spre Kolkata, via Instanbul-Doha, drum de 15 ore. Aeroportul din Kolkata e impresionant de mare și de modern, decorat cu marmură gri, inscripționată cu litere bengaleze, elegant și sobru. Dupa 5 ore de așteptare în interiorul aeroportului, când în sfârșit am pășit afară din clădirea cu aer condiționat, deși era octombrie, în India aștepta o dimineață de vară caldă și umedă, plină de mirosuri vegetale, delicate.

Sourav Debnath, ghidul meu de 17 ani, fratele globetrotterului indian Somen Debnath, îmi ia bagajul și căutăm un taxi. Îi dau cele 1050 de rupii pe care le-am găsit într-una dintre cărțile pe care fostul atașat cultural al Ambasadei Indiei la București, Manohar Lal, mi le-a lăsat înainte să plece din România. Câteva minute închid ochii, în sfârșit aș putea să dorm, dar tresar: cum să dorm, sunt în sfarșit în India! Între timp, taxiul a ieșit din incinta aeroportului și mă trezesc în altă lume, pentru care nimic din ce-am citit sau auzit nu m-a pregătit: ca într-un început de film alert, mașini și autobuze aglomerate merg aparent haotic, pe ambele sensuri de circulație, ne strecurăm printre rikshe, biciclete, motociclete, femei, bărbați, umbrele, tarabe cu fructe și mâncare, autobuze, vaci, câini. Mă las invadată de acest haos, în care pare că o altă ordine, neștiută mie, umple de calm chipurile oamenilor.

Prima oprire e în Sonarpur, suburbie a Kolkatei. Maya, slujnica familiei, mă cântarește cu priviri amuzate și îmi pregătește ceai. Îmi face semn să mă așez pe un scaun pe care-l pune în mijlocul camerei, special pentru mine. Toți ceilalți stau direct pe podea; pun scaunul deoparte și mă așez și eu pe jos, încrucișând picioarele. Shova Debnath, mama lui Somen, îmi dă o cutie cu prăjiturele albe și mă îndeamnă să mănânc: primul gust al Indiei e de lapte proaspăt, prea dulce, cu arome necunoscute. Din altă cutie scoate brățări, atât de mici că mă gândesc că n-or să-mi încapă, dar ea îmi strânge oasele mâinilor și brățările trec, spre uimirea mea. Râde. Nu înțeleg ce spune, nu vorbește engleză, deodată îmi dau seama că nu o să pot să-i pun întrebările pe care le pregătisem.

Shubashghram, puja de inaugurare a unei case

Când plecăm a doua zi, de dimineață, spre Shubashghram, plouă mărunt. M-am obișnuit de ieri cu forfota străzii bengaleze, mă țin după ceilalți și merg repede-repede. Îmi place aglomerația asta: nu e loc de gânduri, nu e loc de singurătate; toți par calmi, caută o adaptare la spațiu, t să nu deranjeze și să păstreze un fel de armonie; mă simt prinsă în această mișcare, parcă ceva din calmul lor și grația trece în mine. În trenul de la Sonarpur la Shubashghram urcăm în vagonul mixt, toată familia se așează în jurul meu. În gara din Shubashghram, tatăl lui Sourav cumpără nuci de cocos verzi de la o bătrână delicată, îmbrăcată într-un saree verde. Luăm un van”, o bicicletă cu platformă de lemn pe care pot sta 6-8 persoane. Mi-e incomfortabil să mă las cărată” de un om, dar ceilalți par să găsească asta normal. Satul pare alcătuit după reguli necunoscute mie: străduțele pavate trec din una în alta, casele sunt vopsite în culori vii, ascunse printre copaci, aerul e umed și viu impregnat de mirosul florilor din jurul caselor.

Familia Debnath m-a invitat să particip la puja de inaugurare a unei case: în India o casă nu poate fi locuită fără puja și prasad, adică fără ceremonia de sacralizare și fără darul de mâncare făcut comunității. Printre pregătiri, doamnele găsesc timp să mă ajute mă îmbrac. Toate hainele aduse din România îmi sunt inutile aici: prea călduroase, prea strâmte, inconfortabile, diferite. Decid că data viitoare nu iau nimic de acasă, îmi cumpar aici haine shalwar kameez și kurtis când ajung. Cu 400-500 de rupii (dacă știi să negociezi, bineînțeles) poti să cumperi un saree sau un shalwar kameez simplu. Mama lui Somen mi-a cumpărat un saree de bumbac, galben, cu margini roșii și albastre, cu fir discret aurit. Soma îl înfășoară pe mine, îmi pune bijuterii și mă dă cu mult roșu pe buze. Spun că vreau să ajut la pregătirea mâncării, și Sourav îmi aduce un coș cu legume și fructe, o găleată de apă și îmi pune pe podea un boti, un fel de cuțit mare, fix, care trebuie ținut cu picioarele ca să poți tăia. Nu există altfel de cuțite. Boti nu e deloc ușor de folosit, trebuie să înțelegi cum să învârți legumele ca să le cureți și să le tai.

Brahminul chemat să oficieze puja, tânăr, îmbrăcat într-un dhoti alb, începe să construiască un altar, din bucăți de lemn, cărămizi, fire de lână roșie, adaugă culori și nuci de cocos. Semne de bun auspiciu și prosperitate. Fiecare membru al familiei ajută cu ceva, e o ceremonie participativă, toți vorbesc, râd, se opresc, ascultă, se mișcă din nou. Trecerile între spații și stări, sacre și profane sunt firești și continui, fiecare poate să intre și să iasă din ceremonial, copiii se joacă gălăgios, vecinii vin și ei, orice pare permis. Cu încetul spațiul și timpul își schimbă calitatea, mișcările devin mai lente, în timp ce brahminul recită și construiește, haosul se transformă în ordine și toți intră în ritual, urmându-i mișcările. Seara, vecinii vin să ia prasad, mâncarea pe care am gătit-o cât a durat puja și care a fost sfințită în timpul ceremoniei.

Basanti: satul cu nume de primăvară

Spre Basanti am plecat în altă dimineață; am luat mai întâi trenul catre Canning, apoi autobuzul, plin de oameni și bagaje. În această a treia zi în India am încetat să întreb cât durează o călătorie. Deși Sourav e foarte precis în aprecierea timpului, nu mai simt nevoia să întreb câte ore ne va lua să ajungem în Basant : trăiesc minutele unul după altul. Acasă, timpul are diviziuni clare : lucrez 8 ore (sau mai mult), dorm 8 ore (sau mai puțin), zilele săptămânii sunt pentru muncit, sfârșiturile de săptămână pentru relaxare… timpul are alt înțeles și eu îl trăiesc diferit în fiecare situație. Cred că e una din lecțiile Indiei: viața e un continuum… nu te oprești dintr-o acțiune și începi alta… ești același, orice ai face. Secundă după secundă, timpul meu indian se umple cu sentimente, senzații, emoții, curiozitate. Poate din cauză că totul e atât de nou și trebuie să mențin o atenție continuă în tot ceea ce fac? Învăț, poate, ce înseamnă să trăiesc în prezent ?

Trecem cele două poduri construite recent care leagă Delta Gangelui de uscat și intrăm încet-încet în lumea apei și a vegetației luxuriante a Sundarbanului. Ape și copaci, oameni tot mai puțini, case răzlețe. Nimic din ce am văzut până acum nu seamănă cu locul ăsta. Când ajungem, îi urmez pe Sourav și Swapna Debnath pe cărările asfaltate cu piatră cubică, roșiatică, așteptând să văd casa.

Familia Debnath e o familie extinsă tradițională, compusă din mai multe familii nucleare care trăiesc în aceeași casă și împart spațiile comune (bucătărie, baie, curte). Casa are mai multe camere mari, cu paturi, dulapuri și biblioteci masive, de lemn sculptat cu motive florale. Fiecare familie are câte o cameră, în care stau cu toții împreună, împărțind același pat și același dulap, părinții și copiii. Coridorul îmi pare complicat, mă pierd și nimeresc mereu în alte camere, spre distracția tuturor. Scara interioară duce pe acoperiș, coridorul se termină într-o curte interioară, spre care dă și bucătăria, separată de restul casei.

Indienii au un cult pentru curățenie, așa că unde ajung mai întâi se spală. Cu apă rece. M-am obișnuit, abia aștept apa să mă răcorească, de câteva ori pe zi. Mama lui Somen mă ajută să mă spăl, apoi scoate din dulap un sari portocaliu cu margini aurii și încearcă să-l aranjeze pe mine. E nițel descumpănită, cheamă pe Uma, d amândouă: mi l-a pus invers. Doamna Debnath nu are decât baieți, nu a trebuit să ajute fete să se îmbrace.

Fereastra bucătariei dă direct către junglă, nu-mi pot imagina o priveliște mai bună pentru un spațiu de gătit. Doamnele casei stau pe jos, discută, râd și pregătesc mancarea cu mișcări ritualice, elegante, precise, care-mi stârnesc admirația. Când e gata, mâncarea e ținută caldă într-un dulap din camera de zi. Nu înțeleg bine ritmul meselor : aproape imediat ce am terminat de mâncat, cineva mă invită din nou la masă sau îmi aduce ceva de mâncat în cameră.

Pe drum, un bărbat în kurta albă și dhoti, îmi spune, râzând : semeni cu sora mea, dar nu mă decid cu care din ele” și continuă “O să te întorci să faci muncă socială?” Sunt surprinsă de precizia expresiei, nu știu ce să-i zic, aș vrea, Dumnezeu știe când și dacă mă întorc aici.Mergem să vizităm vecinii, mai întâi pe cei din casa de peste drum: părinții și fiica de 22 de ani vorbesc bine engleză. În inima Bengalului, un om mă întreabă de Ceaușescu și de Nadia Comăneci. Sunt impresionată. Tatăl îmi spune că a lucrat într-o fabrică din Orissa și că îi place să citească; fiica tocmai termină colegiul și va fi angajat guvernamental ; mama predă la școala din sat. Îmi oferă fructe, dulciuri și apă și mă invită să văd toată casa.

Două săptămâni oamenii din jurul meu mi-au vorbit în dulcea” limbă bengaleză și eu mi-am dorit să înțeleg ce-mi spun. M-am spălat în ponds (bazine mari de apă aflate în fața caselor). Am mâncat stând pe podele delicioasa mâncare cu mult pește, delicat condimentată, specifică Bengalului. Am dormit laolaltă cu copiii și doamnele familiei, în paturi mari, pe jos sau pe saltele. Femeile casei m-au înfășurat dimineața în saree-uri, fericite ca-mi place portul lor, până am învățat cum să îl îmbrac singură. Mi-au pus bangles (brățări de sticlă) cu clinchet plin de înțelesuri și bindi în frunte. Am jucat fotbal cu băieții și doamnele mi-au spus că nu se face așa ceva îmbrăcată în saree. Fetițe cu ochi mari și curioși mi-au pieptănat și împletit părul. Mâini blânde mi-au mângâiat fruntea să mă adoarmă. zice altora le e dat să vadă Taj Mahalul, Mohenjo Daro și alte minuni ale Indiei, devenită acum și a mea. Mie mi-a fost dat să văd satul indian și să trăiesc câteva săptămâni viața unei familii bengaleze. Despre Durga Puja vorbim în alt articol. Și vă aștept la Festivalul Culturii Indiene, Namaste India, să ascultați poveștile altor călători.

 

Despre Autor

S-ar putea sa iti placa

La pas prin lume 0 Comments

Aproape tot ce trebuie să știi înainte să pleci cu cățelul în vacanță

De curând, în viața noastră a apărut un ghem de blană care ne aduce atât de multă fericire încât nici nu concepem să plecăm pe undeva fără el. Cum se

Vacante active 0 Comments

Incredibila Indie! Perfect adevărat!

Cât de mult ne dorim, pornind din România, să vedem ţinuturi exotice şi să descoperim filozofii de viaţă diferite. Iar India a fost dintotdeauna destinaţia căutată de cei care au

Vacante active 0 Comments

Cele mai ciudate mâncăruri din lume

Atunci când ne gândim la bucătăria internaţională, un amalgam de arome şi esenţe ne învăluie simţurile, trimiţându-ne cu gândul la bunătăţi pe care de abia aşteaptăm să le gustăm. În

0 Comments

Niciun comentariu inca!

Poti fi primul care comenteaza articolul!