Sundarbans: tărâmul pădurii frumoase și al zeiței Bonbibi

Timp de două săptămâni, am călătorit în Delta Gangelui sacru, în Sundarbans, aflată în statul indian Bengalul de Vest. Am trecut prin orașe și sate cu nume melodioase ca ale zeităților hinduse: Gadkhali, Sajnekhali, Rangabeliya, Basanti. Am mers cu ricșa, motoricșa, bicicleta-van, autobuzul și trenurile locale și am traversat în bărci de lemn apele râului Vidyadheva, în căutarea tigrilor regali, a copacilor-mangrove și a templului zeiţei Bonbibi. Între curiozitatea de a afla cât mai mult despre locurile și viața oamenilor de aici, și experiențe subiective, India pe care am trăit-o e o Indie firească, cu oameni obișnuiți, care supravieţuiesc în conditii dificile, dar au țesut poveşti complexe, ce dau sens și seninătate traiului împreună cu “celălalt”, fie el de altă religie, din altă castă, de altă meserie, mai bogat sau mai sărac, om sau animal.

Ape sacre și copaci înfrățiți

După ce dăruiește viață și adună mituri, pornind din Himalaya și străbătând tot teritoriul Indiei, fluviul sfânt al acestor pământuri, Gangele, își găsește liniștea în Golful Bengalului. Nu înainte de a da naștere, la confluența cu râurile Brahmaputra și Meghna, celei mai mari delte a lumii, întinsă pe o suprafață de optzeci de mii de kilometri pătrați.

Regiunea Sundarbans (“pădure frumoasă”), situată la sud-est de Calcutta, în districtul Sud 24 Parganas din Bengalul de Vest, aparține deltei gangetice. Datorită frumuseții peisajului și numeroaselor specii pe cale de dispariție care trăiesc aici, Sundarbans a fost inclusă în patrimoniul UNESCO încă din 1987. Numele îi vine de la o specie de copaci-mangrove des întâlnită în regiune, Heritiera fomes, numită de localnici “sundari” (frumoasă).

De altfel, Sundarbans este considerată cea mai mare ecoregiune de mangrove din lume, acoperind mai bine de zece mii de kilometri pătrați de păduri și ape, aflată în proporție de o treime în statul indian Bengalul de Vest și două treimi în Bangladeș. Grupurile de copaci numite mangrove (badabon) se dezvoltă în zone cu sol puțin oxigenat, în estuare calme și golfuri ferite de vânturi, în care mișcarea lină a apelor între flux și reflux permite acumularea sedimentelor.

Cele mai vechi atestări ale zonei s-au găsit la Baghmara Forest Block, ruinele unui oraș care se spune că ar fi fost construit de Chaand Sandagar, comerciant indian, în anii 200-300 e.n. Istoria regiunii e legată de perioada Împăratului mogul Akbaar, dar și de stăpânirea portugheză. Vestigii istorice mai pot fi găsite la Nethidopani, unde există un turn de urmărire a tigrilor și ruinele unui templu vechi de 400 de ani, în jurul căruia se țes încă povești.

Acolo unde oamenii și tigrii sunt frați

Aflată într-o zonă cu climă tropicală umedă și considerată una din cele mai fertile regiuni ale planetei, Delta Gangelui adăpostește mai bine de 125 de milioane de locuitori. În Sundarbans se cultivă mai ales ceai, orez și iută și se practică apicultura. Pescuitul este o activitate importantă și mâncărurile din pește cu diverse sosuri și orez au aici o savoare nouă pentru gustul european.

Însă Sundarbans nu e un loc în care se trăiește uşor. Denumirea poetică de “tărâm al celor optsprezece maree” ascunde condițiile dificile de trai al unor oameni care depind de resursele apei și ale junglei tropicale pentru a supraviețui. Inundațiile sunt frecvente, iar tigrii, șerpii și crocodilii amenință viața celor care se aventurează în păduri și pe ape. Ritualuri magice de protecție (puja) au loc înainte ca temerarii să plece în junglă în căutare de resurse.

În arhipelag trăiesc împreună hinduși și musulmani,  cu toții venerându-l pe zeul-tigru, Dokkhin Rai, care este încă rege al pădurilor aici. Între 50 și 250 de oameni sunt atacați sau uciși anual de tigri, ceea ce a dus la apariția unor rituri de răzbunare din partea localnicilor. Tigrul regal este acum specie protejată, se estimează că trăiesc în Sundarbans între 100 și 400 de tigri. Felul în care oamenii înțeleg modul de conviețuire cu tigrii, dar și unii cu alții, devine mai clar când afli povestea zeiței Bonbibi.

Se spune că înțeleptul brahmin Dokkhin Rai a devenit într-o bună zi lacom și a hotărât că pădurea de mangrove și toate făpturile mitice care o locuiesc sunt numai ale lui. Folosindu-și puterile ascetice care-i permiteau să se transforme în orice, brahminul a luat forma unui tigru, care ataca și mânca oameni. Cei care intrau în junglă plăteau cu viața, devorați de tigrul-demon. Un băiat numit Dukhe (“tristețe”) pleacă la cules de miere cu unchiul său, Dhona (“bogăție”), dar nu găsesc nimic. Dokkhin Rai îi promite unchiului șapte bărci pline cu miere și ceară, în schimbul băiatului. Lăsat la marginea insulei Kedokhali, gata să fie devorat de tigrul-demon, Dukhe o cheamă în ajutor pe Bonbibi (“femeia pădurii”). Când apare zeița, înțeleptul brahmin transformat în tigru ucigaș i se adresează cu numele de “mamă” (ma) și se plânge că nu va rămâne nimic din pădure dacă aceasta e dată oamenilor. Zeița decide că atât tigrii, cât și oamenii vor trăi împreună ca frații și îi pune pe toți să promită că vor intra în pădure să ia numai minimul necesar traiului simplu, cu inima curată și cu mâinile goale.

Zeița Bonbibi întruchipează pentru oamenii locului egalitatea între caste, meserii și religii. Toate comunitățile sunt nu numai egale, ci și legate între ele, hinduși sau musulmani, tăietori de lemne și culegători de miere, oameni și tigri, cu toţii depind de pădure.

“Fiecare dimineață aduce un nou soare, o nouă adiere de vânt și o nouă speranță. Ca toți oamenii din lume și noi, cei din Sundarbans, credem că ziua care va veni va fi mai fericită. Ziua care trece, plină de dificultăți, ne aduce odată cu oboseala și speranţa. Tigrii nu ne sunt dușmani, ci prieteni și protectori”, mi-a spus globetrotterul indian Somen Debnath, atunci când l-am întrebat cum e acasă la el.

Călătorie pe râul Vidyadhari

Ghidul meu prin Sundarbans a fost Sourav, un adolescent de numai 17 ani, fratele mai mic al lui Somen Debnath. Am locuit în satul natal al lui Somen, Basanti, găzduită de familia acestuia. În a treia zi petrecută la familia Debnath, puțin după ora zece dimineața, în timp ce mănânc un mic dejun consistent, Sourav intră în camera și-mi spune abrupt : “Mama e îngrijorată”. “De ce?”, întreb aproape amuzată. “Astăzi mergem cu barca pe râu, să vedem maimuțe, tigri și crocodili”. “Şi de ce e mama îngrijorată?” insist. “Pentru că se gândește că te temi de apă… cum ai să mergi cu barca?”. Asigur că nu mă tem nicidecum, ba chiar că știu să înot, și plecăm spre Sajnekhali, în rezervația tigrului regal.

Bărcile simple de lemn sunt singurul mijlocul de transport prin rețeaua complicată de drumuri pe apă care leagă insulele arhipelagului între ele și de uscat. Pe drum, Sourav îmi spune că familia lui face în fiecare iarnă, în luna decembrie, o excursie în toată delta. Turismul în zonă e încurajat de autorități, există feriboturi pentru excursiile localnicilor sau ale celor care vin din alte zone ale Indiei sau din alte țări, fascinați de poveștile tigrului bengalez și ale deltei Gangelui.

Din Basanti călătorim mai întâi cu motoricșa spre Gosaba. Începe să plouă și în loc de ferestre sunt saci de plastic transparent, care flutură din cauza vitezei. E o ploaie caldă, m-am obișnuit deja cu ploile dese și trecătoare de aici și nu-mi fac griji, știu că hainele mi se vor usca imediat ce încetează ploaia. În Gosaba, ne oprim în mijlocul unui târg, printre tarabe, vaci adormite și un templu. Ne grăbim să luăm barca cu motor către Rangabeliya. Mai mulți localnici așteaptă la debarcader, disting musulmanii și hindușii după îmbrăcămintea diferită, altfel au aceleași trăsături ale feței și nu stau separați unii de alții. Motorul fumegă, miroase puternic a motorină, femei, bărbaţi, copii, bagaje, ba chiar și un scuter și câteva biciclete plutesc împreună cu mine pe apele calme, de culoarea nămolului, ale râului Vidyadhari.

La Rangabeliya luăm o bicicletă-van până în Pakhirala. Am învățat repede să-mi țin echilibrul pe platforma de lemn prinsă de bicicleta cu trei roți, mijloc de deplasare foarte la îndemână și puțin costisitor. Câțiva copii urcă în spate din mers, dar asta nu deranjează pe nimeni, nici măcar pe băiatul care trebuie să ne poarte cu forța propriilor mușchi pe toți.

Trecem pe lângă lanuri de orez verde, mărginite de întinderi de apă; locuințe răzlețe, colibe de nămol acoperite cu stuf sau case mari, de cărămidă, albe sau colorate, având acel stil indian elaborat, care se potrivește atât de bine cu vegetația luxuriantă și exotică; porți nelegate de vreun gard, ca niște invitații la spații neîngrădite; bicicletele lăsate la marginea podețelor de lemn care leagă casele de drumul cel mare. Temple hinduse se întovărășesc cu mici moschei, de nici nu-ți dai seama că aparțin unor religii atât de diferite.

Debarcaderul din Pakhirala pare pustiu. Vântul care leagănă bărcile și mișcă tăcut frunzele copacilor crescuți parcă direct în apă mă face să mă înfior. Barcagiul apare după câteva minute, fără să-l chemăm, și dezleagă barca de lemn. Suntem singurii pasageri, hotărâți să mergem până la capătul lumii. În timp ce cobor hotărâtă treptele spre barcă, mă uit la rădăcinile îmbrățisate ale copacilor și, asemeni lor, mă încredinţez apei de un gri senin și impenetrabil. “Nu ți-e teamă?” mă întreaba Sourav. “Ție îți este?”, mă uit lung la el. “Nu, dar râul poate să fie periculos”, răspunde el înțelept.

Vorbește în șoaptă, să nu provocăm tigrii!

Rezervația tigrilor bengalezi de la Sajnekhali e un fel de grădină zoologică în care animalele sunt libere. De fapt, vizitatorii sunt cei îngrădiți: incinta în care avem acces e despărțită de o plasă metalică de pădurea dimprejur. La Sajnekhali există un muzeu al vieții natuale din Sundarbans, un turn de supraveghere a tigrilor, un pod al crocodililor, un templu dedicat zeiței Bonbibi și un centru de observare a naturii. Câteva maimuțe aleargă libere prin iarba înaltă și sar pe acoperişuri, fără să le pese de noi. Într-una dintre clădiri, lungă, din lemn vopsit verde și roșu, cu etaj, construită cu o precizie și o simplitate care-mi amintesc de casele de munte nemțești, se pot caza turiști. Sourav îmi spune că în acest loc nu există electricitate, dar complexul are propriul generator de energie pentru noapte.

Ni se spune să vorbim șoptit, să nu provocăm tigrii. La intrarea în rezervație, un anunț scris cu creta pe o tablă neagră  informează că ultima dată un tigru a fost văzut în zonă acum trei zile, la ora 11 dimineața. Nu pot să cred că gardul de sârmă ar rezista în fața tigrilor. Din turnul de veghere mă uit cu încântare și temere spre nemărginita pădure de mangrove și uit că am venit aici să văd tigrul bengalez.

Ne întoarcem cu aceleași bărci, am plătit de altfel drumul dus-întors, câte 200 de rupii. La Rangabeliya ajungem târziu, e după şapte seara, ne-a prins din nou ploaia, e întuneric de ceva vreme și ne uităm cum pleacă ultima barcă. Un bărbat de pe debarcader începe deodată să strige, cât poate de tare. După câteva minute, barca face un ocol larg, elegant și bine calculat, și se întoarce să ia călătorii întârziați, pe noi.

Închid ochii și mă gândesc că dacă oamenii de aici pot fi frații tigrilor, cu atât mai mult trebuie să le pese de frații lor oameni. Mă simt în seara asta parte din această țesătură la fel de complicată ca rădăcinile de mangrove, care unește zei și zeițe, spirite ale pădurii și apelor, natură, oameni și animale. Prin aerul parfumat și umed al nopții bengaleze, sub luna apropiată care luminează drumul bărcii pe apele Vidyadharei, printre oamenii aceștia necunoscuți, închid ochii și mă simt acasă, parte a unei familii mari și pline de generozitate și înțelepciune.

Angelica Marinescu