Maramureșul îți va uimi sufletul

Că plănuiam să văd Maramureșul este puțin spus. Îmi doream să îl văd de ani buni, să stau prin atelierele meșterilor populari, să iau parte la tradițiile locului.

Părea acolo departe, unde “se agață harta în cui”, un loc magic în mijlocul munților.

Chiar este magic. Uimitor. Senin. Până la el însă drumul, mai ales dacă pornești din București, durează o zi întreagă.

Pentru că-ți este imposibil să nu te oprești la Sibiu, pentru un tur pietonal în centrul istoric. Iar spre seară ești în Maramureș, o zonă a României în care oamenii și tradițiile sfidează nepăsarea modernismului.

Prima mea vizită la Poienile Izei

Așadar, iată-mă în satele trainice și curate ale maramureșenilor. Într-o gospodărie autentică, întâmpinată cu horincă și pâine, de către un pui de maramureșan ce-ți topește inima – Ioana. Nepoata de 4 ani a domnului Ion de la Cruce, om ce-a colindat lumea cântând despre obiceiurile maramureșene.

Poftiți de luați loc

Prânz sau seară, oaspeții sunt așteptați cu masa pusă, mirosind atât de bine, încât pofta se instalează instant. Este însă mai mult de atât. Ai roșii proaspăt culese din grădină, lapte cald și o mulțime de bunătăți lipsite de conservanți și E-uri. Exact ca pe vremea bunicilor, când în jurul mesei se adunau prietenii și familia. Unde mai pui cănu știam în care parte să privesc pentru a mă bucura de tot ceea ce aveam în jur. Femeile poartă ie, sumna (fustă), zadii și pânzătură (batic), arătând atât de frumos, încât îți este mai mare dragul. Surpriza cea mare s-a întâmplat

când ne-au îmbrăcat pe noi în costume. Lucrate manual de bătrânele satului, unele vechi de 100 de ani. Haine care odată ce le porți te readuc la simplitatea, frumosul și tradițiile vechi. La Poienile Izei vei întâlni dimineața devreme oamenii care trec cu găleți de lapte proaspăt, ai pâine caldă pe cuptor și un peisaj care-ți tratează instantaneu orice stres. Nu poți fi trist sau îngrijorat aici. Viața este simplă, curată, trăită din plin cu bune și rele. Iar oamenii au un fel molcom de a fi și un zâmbet ce nu le lipsește de pe chip. La cazare, vă recomand să încercați pensiunea “La Domnița”, pentru mâncarea delicioasă cu care ne-au răsfățat și felul minunat de a se comporta cu oaspeții. Vă puteți caza și la pensiunea Ion de la Cruce, unde aveți parte de povești și cântece de suflet, să nu mai vorbesc de Ioana, un copil deștept foc care întruchipează tot ce are Maramureșul bun.

Cu Mocănița la Vișeul de Sus

Pentru Maramureș îți trebuie cel puțin patru zile. Cu prea puțin timp liber, am comasat ceea ce voiam neapărat să vizitez și am pornit la drum. Prima oprire s-a făcut la Vișeul de Sus, pentru o plimbare pe Valea Vaserului. Mocănița ne-a întâmpinat pufnind cu zgomot. Reperez vagonul desemnat, sui treptele și sar în vagonul de lemn. Agitație mare în dimineața aceea. O mulțime de străini, grupuri sau familii cu copii așteaptă să pornească la drum. Când ne punem în mișcare, trenul se mișcă legănat pe șine, cu trepidații ce-ți atrag atenția spre locul în care te afli. În inima munților, pe o cale ferată forestieră construită după Primul Război Mondial pentru a trans-porta lemnul. Iar astăzi, în ciuda vârstei sale înaintate, locomotiva cu aburi duce turiștii prin păduri bătrâne către adâncul versanților, acompaniată de râul Vaser. Imposibil să stai locului. Bine, fotografiez, mă învîrt de colo-colo și apoi brusc, trenul se oprește. 15 minute pauză pentru alimentarea cu apă a locomotivei. Numai bine, ideal chiar. Lumea coboară, se bucură de munte. Profit și merg către tufele de zmeură ce mărginesc râul. De când eram copil

n-am mai cules zmeură, să o mănânci atunci, prospătă și parfumată, coaptă în aer curat. Înapoi în tren, îmi spun că nici o zi nu-i mai perfectă ca prezentul, cu fructe de pădure și o natură tămăduitoare. Până la popas îți va lua două ore, timp suficient să te bucuri de excursie. La coborâre ai pajiști amenajate, un mic muzeu și un restaurant unde moroșenii te servesc prompt dacă foamea îți dă târcoale.

De la Borșa la Săpânța, un pelerinaj de suflet

Spre Borșa am ajuns la amiază. Hopa sus și direct spre cascada Cailor. Poți alege să urci până la ea sau, cum am făcut noi, iei bilet pentru telescaun și ai 10 minute în care plutești pe deasupra muntelui. Genial pentru fotografii, bun pentru suflet. De la punctul de oprire, o cărare te duce în 15 minute la cascadă.O vei auzi de departe, căci apa adunată într-un circ glaciar cade în trepte rezultând cea mai mare cascadă din România (90 de metri). Ești la altitudinea de 1.300 m, în rezervația muntelui Piatra Rea. Mă apropii de bază,escaladez stâncile, încerc să ajung mai aproape. Forța apei este năucitoare, dominând împrejurimile. Nimic în jur

nu este artificial, poluat. Nu-i grabă, nici tehnologie. Este cel mai frumos loc în care să fii într-o amiază de vară.Cu excepția mânăstirii Bârsana. În incinta monahală, grădinile sunt pline de flori multicolore în mijlocul cărora se ridică maiestuoase clădirele lucrate în lemn. Între acestea vechea mânăstire, frumoasă și unică, are ușile larg deschise. Îmi acopăr capul, un minim de respect pentru istoria și spiritul lăcașului. Te rogi, privești cu ochi mari picturile, admiri calitatea lemnului transformat într-o operă de arhitectură. Înainte de plecare dau un tur prin

atelierele mânăstirii, magazinul de suveniruri și muzeul din incintă. Mă așez apoi pe iarbă, la baza podului de peste micul iaz mărginit de trandafiri. E plin de bănuți din toate colțurile lumii. Arunc o monedă, îmi pun o dorință. Sunt recunoscătoare că am ajuns să văd Maramureșul.

Oameni binecuvântați de Dumnezeu

Dintre tot ce-am văzut în Maramureș nimic nu a fost mai frumos ca orele în care am stat de vorbă cu meșterii populari, în atelierele lor. Oameni bătrâni, crescuți cu vechile obiceiuri în inimă, cu ochii senini și privirea pătrunzătoare. Așa este Gheorghe Opriș, creator popular,

maramureșan cu mâinile bștucite de la prelucrarea lemnului. Găsește o utilizare fiecărei crenguțe, transformând lemnul în artă. Ne poftește în casă, în camera de zestre, împodobită cu ștergare și pături țesute de mână de către soția sa. O explozie de culoare, un meșteșug pe cale de dispariție. Afară Gheorghe Opriș ne cântă din doinele satului. Lângă mine o furcă cu fus rezemată de pridvor. Îmi amintesc de cea pe care o avea bunica, cu mulți ani în urmă. Găsesc între blănile pridvorului o creangă decojită, abia prelucrată. Așa cum atârnă acolo seamănă

cu Pinocchio. Sau o vrăjitoare! Îl întreb cât costă. “Dați cât considerați”, îmi răspunde senin badea Opriș. Ne urmăm ghidul mai departe, către casa meșterului popular Grigore Șulean, cel care a sculptat poarta maramureșană expusă la intrare în curtea Catedralei Neamului din București. Atât de mulți oameni talentați în Maramureș, atât de multă modestie în comportament. Ei sunt cei care păstrează cu încăpățânare tradiția și arta satului. Cei care mi-au făcut excursia extraordinară. Așadar, iată recomandarea călătorului pentru august: plănuiește-ți o vacanță în Maramureș să te bucuri așa cum trebuie de vară.

Nu rata!

Biserica de lemn din Budești Joșani. Monument din secolul XVIII-lea, inclus de

UNESCO în Patrimoniul Mondial, biserica de lemn din Budești păstrează în interior cămașa de zale a haiducului Pintea și o cruce formată natural în trunchi de copac. Biserica poartă hramul Sfântului Nicolae aflându-se la poalele munților Gutâi.

Simona Neață