Obiceiuri pascale, în satele româneşti

Apropierea Paştelui ne duce cu gândul la tradiţiile familiilor noastre, la amintirile copilăriei şi la dorinţa de a merge la biserică, aşa, ca pe vremuri, de mână cu bunica, cu pantofi noi în picioare şi cu emoţie în suflet. Acum, că am ajuns oameni mari, parcă tot în sat ne dorim să petrecem sărbătoarea Învierii şi pornim spre pensiuni rurale, căutând satele în care modernitatea să fi pătruns cel mai puţin. Şi, din fericire, le găsim, răspândite prin toată ţara, rezistând cu stoicism tuturor schimbărilor, fie că pornim spre Ardeal, Muntenia, Moldova sau Dobrogea. Dar să ne aducem aminte de câteva dintre obiceiurile tradiţionale de Paşte.

În joia mare mergem la biserică să ne spovedim

Postul Paştelui este cel mai aspru de peste an, motiv pentru care în unele sate ţăranii se îmbracă în negru, chiar, în ultima săptămână, ca să fie iertaţi pentru păcatele săvârşite. În joia mare se merge la biserică pentru spovedire, iar cine doarme în această zi va fi leneş tot anul. Tot în joia mare se face şi ultima pomană din postul acesta. Se spune că în această perioadă morţii se întorc la casele lor, motiv pentru care se fac focuri în grădini. În multe sate în această zi se coc colacii, pasca şi se vopsesc ouăle, despre care se zice că vor ţine tot anul.

În vinerea mare se înconjoară biserica de trei ori

O zi extrem de importantă a Postului Paştelui este şi vinerea mare sau vinerea seacă. Ţăranii ţin post negru, cu credinţa că vor fi feriţi de toate bolile şi necazurile.

În ziua răstignirii lui Iisus nu se face nicio muncă în gospodărie şi nici în grădină, totul se va usca. Denia Prohodului, când sunt duse multe flori la biserică, se încheie cu înconjurarea bisericii de trei ori – ce semnifică înmormântarea lui Hristos. Slujba este impresionantă şi plină de tristeţe, amintindu-le oamenilor de jertfa făcută de fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor omenirii.

Noaptea magică a Învierii, prilej de tradiţii strămoşeşti

Slujba de Înviere începe la miezul nopţii, când preotul iese din altar cu lumânarea aprinsă, care vesteşte întoarcerea dintre cei morţi a lui IIsus Hristos, pentru iertarea păcatelor muritorilor. Oamenii primesc lumina sfântă, pe care o duc atât la mormintele strămoşilor, cât şi acasă, pentru a o aşeza sub icoane. Bucuria participării la slujba de Înviere, masa de sărbătoare alături de cei dragi şi ciocnitul ouălor sunt puncte de referinţă în viaţa oricărui creştin în această perioadă.

Dar la sate, tradiţii strămoşeşti, al căror izvor uneori e ascuns de veacuri, sunt încă ţinute de fete şi feciori, de mame şi copii. În Maramureş, copilaşii merg la prieteni şi vecini să vestească Învierea Domnului şi primesc câte un ou roşu. Se zice că pragul casei trebuie să fie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în gospodărie să fie numai voie-bună tot anul.

În Banat, în prima zi de Paşti se tămâiază masa plină de bucate, printre felurile principale de mâncare numărându-se ciolanul de porc fiert şi friptura de miel.

În Bucovina, în noaptea de Înviere, fetele merg să spele limba clopotului cu apă neîncepută, ca aşa cum aleargă oamenii la biserică atunci când aud clopotul, aşa să vină şi feciorii la ele. Iar în prima zi de Paşte flăcăii duc flori fetelor acasă, iar dacă acestea îi plac, le oferă în schimb ouă roşii.

Spre Dunăre există obiceiul ca în coşul cu care merg la slujba din noaptea de Paşte, credincioşii să pună ouă roşii, cozonac şi un cocoş alb. Pintenatul are rolul de a cânta, pentru a vesti Învierea. Gospodarul al cărui cocoş va cânta primul va avea mare belşug în casă. După slujbă, orătăniile sunt date de pomană familiilor sărace. (Silvia Mirea)