Viva Cuba! E vremea pentru un last minute pe insulă!

Cuba este una din puţinele ţări în care m-aş vedea trăind fericită şi nu doar pentru că e o insulă în Caraibe. În acelaşi timp, mi-a plăcut atât de mult încât mi-e teamă să mă întorc. N-aş vrea ca o nouă vizită să strice ceva din imaginea pe care am păstrat-o. Știu însă că e vremea pentru un last minute spre insulă, înainte de vântul schimbării!

Primul lucru care mi-a atras atenţia pe aeroport au fost angajatele de la „Securitate” cu piele măslinie, uniforme cu fuste scurte, ciorapi tip plasă şi tocuri înalte. Am ieşit din clădire şi am început să râd singură când am văzut parcate sub pamieri maşinile vechi americane, emblema mai mult sau mai puţin oficială a Cubei. Ştiind că am plecat de acasă fără adaptor pentru prize, am intrat într-un gift shop în speranţa că pot cumpăra unul. Pentru că nu avea, vânzătoarea mi l-a dat pe al ei şi mi-a zis că pot să i-l returnez la plecare. Cu asta, după nici o oră de la sosirea pe insulă, ştiam deja că o să mă îndrăgostesc.

Dacă în mod normal înainte de a pleca în vacanţă am un itinerariu stabilit, rezervări la hoteluri, maşini sau tururi, în Cuba totul a fost diferit. Aflasem că este mult mai ieftin să mergi şi să cauţi cazare la faţa locului, mai ales că mulţi dintre cubanezi nu au acces la internet, aşa că majoritatea locurilor de cazare nu apar pe site-urile de rezervări.

În plus, fiecare persoană care obţine permis să închirieze maximum patru camere din casă trebuie să plătească pentru fiecare dintre ele o taxă lunară de 300 de dolari către stat, indiferent de câştigurile sale. În aceste condiţii, şi dacă au o rezervare făcută pentru două nopţi, iar un alt turist bate la uşă şi spune că vrea să stea trei, va accepta pe loc. Din fericire nu rămâne nimeni pe drumuri, pentru că imediat se găseşte o cameră la o verişoară, prietenă sau vecină. Singura rezervare făcută a fost la un hotel din Varadero unde am ajuns în prima noapte şi care era necesară şi pentru obţinerea vizei turistice. De a doua zi însă, am luat maşina închiriată şi am pornit la drum.

Au fost 18 zile în care am străbătut aproape toată insula, 3.500 de kilometri în care am avut parte de tot – natură, plaje, cultură, revoluţie şi peste tot oameni calzi şi prietenoşi. Când ajungeam într-un oraş nou opream într-o zonă care ne plăcea, întrebam prima persoană de o cazare şi imediat se rezolva. În alte locuri, gazdele ne întrebau care e următoarea destinaţie şi ne aranjau ei deja cazarea la prietenii de acolo, iar tarifele nu au fost mai mari de 20 de dolari pe noapte, cu tot cu un mic dejun generos. Pentru câţiva dolari în plus, gazdele încropeau repede şi o cină cu ce aveau prin casă… nişte avocado, roşii, peşte, creveţi, homari. Şi musai şi nişte mojito, că doar aşa să ţine turistul fericit! Iar dacă nu aveau garaj, pentru un dolar, un vecin se găsea să stea lângă maşină toată noaptea. Pentru doi dolari, o şi spăla…

În Vinales, cea mai verde regiune a Cubei, gazda ne-a recomandat un paladar al unor prieteni. Acestea nu sunt tocmai restaurante, ci câteva mese într-o curte, de obicei proprietara este cea care are grijă de bucătărie, iar soţul este barman, chelner, entertainer şi orice mai este nevoie. Ca să ne ajute să ajungem acolo, gazda noastră a făcut rost şi de o maşină din vecini, şi-a pus soţul la volan şi l-a pus să ne şi aştepte până la final, fără să ne ceară nimic la schimb. La întoarcere se asigura mereu că totul a fost bine, că ne-a plăcut ce ne-a recomandat şi după ce plusa cu încă un rând de mojito, începeau poveştile. Lipsiţi de internet, presă şi izolaţi pe o insulă, majoritatea cubanezilor erau dornici să afle ce se întâmplă în lume.
Mulţi învăţaseră despre România în şcoală şi voiau să afle dacă viaţa noastră este mai bună în afara comunismului. Dacă suntem mai fericiţi, dacă ne putem cumpăra orice dorim şi, mai ales, dacă ne permitem asta.

Luată de val, cubaneza care ne-a găzduit în casa ei din Pinal del Rio a avut un moment de revelaţie în care a coborât tonul spunând că vorbim prea mult şi prea tare, iar la scurt timp s-a retras de pe terasă în casă. Alfredo, un cultivator de tutun din Vinales, ne-a explicat în timp ce ne rula tacticos trabucuri că este unul dintre cazurile fericite şi primeşte sume consistente şi ajutoare de la stat pentru a susţine această importantă industrie a insulei. Ne-a mărturisit apoi că romul Havana şi Cohiba sunt doar produse de export, iar de multe ori ţăranii au parte de adevăratele răsfăţuri. I-am dat dreptate când mi-am aprins trabucul făcut de el şi l-am savurat alături de un rom local şi de o cafea cultivată în spatele curţii.

De la Ramon, cel care ne-a pregătit cea mai bună cină din toată vacanţa, într-o curte mică din Golful Porcilor, am primit o lecţie de istorie a muzicii tradiţionale, iar Rogelio, un restaurator de mobilă din Trinidad, ne-a ajutat să înţelegem mai bine sistemul medical. Fiica sa se confrunta cu o incontinenţă urinară, care în mod normal s-ar putea rezolva cu o intervenţie simplă. În Cuba însă aceasta nu se putea face din cauza aparaturii învechite, importurile nefiind posibile din cauza embargoului impus de SUA. Pentru a-şi ajuta fiica, Rogelio obţinuse promisiuni de la reprezentanţii unui ONG din Italia că îl vor ajuta cu un transfer. Ca un paradox, în aceeaşi perioadă, Cuba anunţa că a obţinut rezultate remarcabile pentru un nou tratament împotriva cancerului.

Autostrada până la Santiago de Cuba a însemnat un slalom la o viteză maximă de 90 de kilometri pe oră, printre gropi, autostopişti care săreau în faţa maşinii, călăreţi şi biciclişti. Răsplata era o TuKola şi o îngheţată la fiecare benzinărie şi peisajul fabulos care ne înconjura. În Parcul Naţional Gran Piedra, de lângă Santiago, după ce am urcat cu greu un munte şi câteva sute de trepte pentru a ajunge la bolovanul de 75.000 de tone din vârf, am atins culmea… inconştienţei. Având doar Marea Caraibilor pe de-o parte şi păduri şi dealuri de cealaltă, eram atât de fascinaţi, încât atunci când din mijlocul pustietăţii a apărut un bărbat care ne-a întrebat dacă nu vrem să mâncăm ceva a trebuit să spunem „da” măcar de curiozitate. Şi aşa, mânaţi de foame şi complet intrigaţi, l-am urmat preţ de mai bine de un kilometru, pe o potecă de pământ, încercând să ne dăm seama dacă am căpătat suficient de multă încredere în aceşti oameni încât să urmăm un cubanez chiar şi în asemenea condiţii. Paladarul său era o gheretă şubredă cu doar trei mese şi scaune făcute din piele de animale, iar vizavi, la doar câţiva metri, erau înfipte în pământ cinci cruci de lemn. Aproape că am vrut să facem cale întoarsă când ghidul nostru, care era şi bucătar, ne-a spus că a gătit miel. Şi-am stat. Şi din nou am mâncat o carne delicioasă, ţinută multe ore în cuptor, pe care ne-a servit-o cu orez, fasole neagră, salate, cafea şi suc proaspăt de portocale, iar pentru toate acestea am plătit doar câte şase dolari de persoană.

După această zi, pe la jumătatatea vacanţei noastre, am început să ne lăsăm purtaţi prin Cuba de oamenii ei. Pe traseul făcut înapoi spre Havana, prin Holguin, Camaguey, Sancti Spiritus, Santa Clara sau Remedios am acceptat cam tot ce ni s-a propus. Am stat de vorbă cu fiecare localnic mai curios, i-am făcut poze unui bătrân convins că numai într-o fotografie mai are o şansă să se plimbe în această viaţă şi am primit lecţii de rumba sâmbătă seara în mijlocul străzii, dansând după muzica de la un casetofon.

Abia când am ajuns în Havana şi am dat cu ochii de magazinele de haine de firmă şi cu pieptul de grupurile de turişti, ne-am mai trezit puţin la realitate. Numărul acestora nu este însă nici pe departe la fel de mare cu ceea ce va urma, mai ales că relațiile dintre SUA şi Cuba par să se reia. Agenţiile de turism americane au lansat deja pachetele de vacanţă, iar companiile aeriene sunt în aşteptarea deschiderii unor rute aeriene către Havana. Se aşteaptă ca un număr impresionant de turişti americani, care până acum aveau interdicţie de a călători în Cuba, să prefere această destinaţie aflată la doar o aruncătură de băţ de Miami. În plus, faptul că firmele străine vor putea încheia contracte pentru vânzarea de electronice, electrocasnice şi chiar autoturisme va ajuta populaţia să ducă o viaţă mai uşoară şi să recupereze anii trăiţi în bula comunistă. În acelaşi timp, tocmai aceste lucruri ar putea duce la dispariţia maşinilor emblematice de pe străzile din Havana şi riscă să spulbere farmecul acestei ţări în care pare că timpul a stat în loc. Nu se va întâmpla în câteva zile şi nici în următoarele luni, dar dacă vă doriţi să vedeţi Cuba aşa cum e ea, nu ar trebui să mai amânaţi. «

Autor: Cristina Ersen

Cristina Ersen este jurnalist și are o pasiune pe care o împarte cu soțul ei: călătoriile. A vizitat deja zeci de locuri minunate și, pentru că vrea să le împărtășească și altora ”rețetele” ei de călătorie pentru toate buzunarele, și-a lansat site-ul www.ihaveamap.com.