Bătaie cu zăpadă, pe Vârful Negoiu

Cum este să fii iarna pe munte? Să înfrunți frigul, zăpada și înălțimile? Pentru mine, personal, este limpede că întâlnirea cu muntele este o chestiune transformatoare șirevelatoare. Alchimie pură! Te transformă și îți relevă ceea ce nu credeai că poți face și că poți fi. Îți spulberă acele limite mentale și fizice așezate acolo cu mulți ani în urmă de tine, de părinții tăi și de alții, îți dărâmă ca pe nimic convingeri cimentate despre propriul fizic și mental. Dă foc la rechizitorii întregi ținute în rafturile minții în care ținte sunt alții, când de fapt e vorba doar despre tine, despre ceea ce știi că poți și crezi că poți. Provocare de weekend: crezi că poți?

Este clar că ceea ce s-a întamplat în cele 3 zile în care am fost în Făgăraș, mai ales în acea sâmbătă în care am pornit spre Vârful Negoiu, a “mișcat” mine niscaiva emoții, care m-au îmboldit către a scrie acest articol, pentru a povesti puțin ceea ce am simțit sus pe munte. Imensa diferență, căci la noi întrebare care se pune atunci când vine vorba de cucerit iarna un vârf ca Negoiu este: crezi că poți? Și noi am putut datorită lui Cătălin Berenghi & echipei sale, care ne fac mereu să credem că putem și apoi ne dovedesc că putem. Și putem atât de mult. Incredibil sentiment!

Tocmai asta s-a întamplat sâmbăta în care am pornit spre vârf, un miracol în care am realizat că, în ciuda a ceea ce mintea striga din toți rărunchii “nu poți”, “e periculos”, “renunță”, ceva aflat în aceeași minte a amuțit pe loc tot acest concert care mă voia vârât înapoi în zona siguranței din care tocmai evadasem și care m-a făcut să reușesc. Sună un pic schizofrenic ideea de dualitate a minții, însă ea chiar există tocmai pentru a ne da poșibilitatea alegerii. Cred că, dacă stați să vă gândiți un pic, toți ați avut, măcar și pentru câteva momente, îndoiala asupra reușitei, un Catălin Berenghi care să vă picure ideea renunțării, pentru ca apoi să îl învingeți la fiecare pas. Doar după ce iluzorii munți interiori ai neîncrederii, ai neputinței și ai neliniștii au fost escaladați, am reușit să cuceresc muntele din exterior și să zic EU AM REUȘIT ASTA. Sâmbătă am simtit că întâi am dat examenul și apoi am învațat lecția, dar am și trăit-o și asimilat-o până la acel nivel în care ea stă așezată deja peste locuri pe care până sâmbăta tronau vechile credințe și convingeri care dictau mereu limita.

Muntele e, de fapt, o afacere cu tine însuți

O afacere care presupune coexistenta eșecului și a reușitei, iar tu faci alegerea între cele două, urmând a primi în funcție de ceea ce alegi conștient și nu aleator, după un principiu al incertitudinii pentru că “Dumnezeu nu joacă zaruri!” așa cum spunea Einstein. Nu cred să fi avut vreodată sentimentul de a fi atât de puternic ancorat în prezent așa cum am avut în această zi, în care am expulzat orice alt gând în afara celui legat de pasul pe care tocmai îl făceam, devenit în ultima parte a coborârii din ce în ce mai curajos în a realiza alunecări, de parcă aș fi încercat să-i iau mingea lui Messi, în finala Champions League.
Trebuie să admit că pericolul, mai ales cel al alunecării în hăul deschis mereu într-o parte, “mergea” cu noi la fiecare pășire și nu ne dădea voie să ne trimitem mintea spre a ne aduce alte gânduri. Vorbim despre un pericol, pe care, spre lauda noastră, am reușit să-l privim în ochi și să îl contrazicem.

Avantajul de-a merge alături de un ghid
Până să ajung la școala de ghizi montani Christian Adventure, mergeam la munte numai pentru stațiuni, pensiuni și plimbări anoste, lipsite de pericol, de pe trotuar, alături de alți “pantofari”, convinși deja că “doar aia înseamna a merge la munte”. De acum înainte, pentru mine, a merge la munte se va declina numai prin aventura celor 13 ore de cucerire a înălțimilor. Iar “expediția” Padina – Piatra Arsă, în varianta ei “hardcore” cu zăpezi de peste 1 metru, nu o voi mai numi ca fiind “mers la munte”.

Gânduri despre CE CAUT eu pe munte

Mărturisesc că am avut momentele mele de neliniște și nu am nutrit cele mai creștine gânduri la adresa lui Cătălin Berenghi și a echipei lui când, spre ora 15.00, înca eram departe de vârf. În așteptare, pe poteca pe care încăpeau doar picioarele mele, dincolo de care era omniprezentul hău, stăteam lipit de peretele muntelui și vedeam cum o ceață – asemeni laptelui gros cu peste 3% grăsime – se adună amenințându-ne. Iar valea prin care urma să trecem nu mai părea atât de aproape încât să nu prindem lăsarea întunericului, întuneric care alături de ceața și gheața pe care urma să pășim, desena pe pânza minții mele un tablou lugubru. O imagine în care 100 de oameni înghețați și îngroziți urmau să fie salvați în chip glorios după o îndelungă trudă de elicopterele armatei române și de ce nu, ale NATO.

O coborâre spre siguranța cabanei

La coborâre, recunosc că a mea a fost de fapt o alergare cu zeci și zeci de căzături și tot atâtea ridicări, din cauza bocancilor și a picioarelor care, fără preaviz, au reziliat pe loc colaborarea cu restul corpului (nu mai zic că m-am ales cu cea mai teribilă febră musculară), mi-am simțit și cel mai mic mușchi lucrat într-asemenea hal încât, așezarea și ridicarea de pe scaun, a însemnat și după 2 zile, o îndelungă tânguire însoțită de gemete.

Mi s-a părut incredibil că după toate patimile urcării, la sosirea în cabană m-am simțit surprinzător de energizat, de liniștit și de exuberant, până mult după ora 24, încât dacă n-aș ști din ce se trage această stare și aș fi privit din exterior, m-aș fi suspectat de inhalarea unor fumuri energizante. Dar nu era vorba de așa ceva, ci gustam din triumful vieții, și zicând asta nu este nicicum o exagerare, pentru că viața este și se trăiește numai în cele mai nebunești experiențe (de exemplu, 100 de persoane urcând iarna pe Negoiu ar putea fi, după toate standardele medicale și sociale, o nebunie). Ajuns la cabană, mi-am dat seama că plăsmuirile minții mele, semn al unui habarnism înduioșător despre ceea ce înseamna munte, erau demne de un blockbuster. Calculele lui Cătălin și Cosmin s-au dovedit a fi perfecte, coborârea realizându-se în cea mai mare parte încă pe zi.

Iar la final…recunoștință & uluire

Sentimentelor combinate de uluire, teamă, recunoștință, neliniște, fericire, li s-a adăugat sublimul sentiment al conștiinței de neam, amplificat și ridicat în stratosfera de întâlnirea cu dumnezeiescul Părinte Vasile Oltean din Scheii Brașovului, care a infuzat în noi cantități imense de istorie adevărată. Acestea fiind spuse, la final, sper ca în toată această incoerență de idei și trăiri, să fie găsit răspunsul la întrebarea “de ce să nu renunți?”!
Un gând bun, montaniarzilor! (Silviu Coroi)