«Stând în cap»: 110 fotografii din toată lumea

Sigur știi pozele alea în care turiștii împing Turnul din Pisa, imită statuia lui Iisus Mântuitorul din Rio de Janeiro sau cuprind Turnul Eiffel între degete. Cristian Băluță (foto) nu e un astfel de turist. Se fotografiază în locurile populare, dar stând în cap. Are până acum 110 poze făcute în tot felul de locuri, de la mai sus-numitul Turn Eiffel, până la Salina Turda, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Peștera Bolii și tot așa. Pe zăpadă, la metrou, pe scenă, pe pietre, pe plajă, pe poduri, în locuri de joacă, pe calea ferată. Dacă e vreun loc care îl inspiră, Cristian își lipește fruntea de pământ și își ridică picioarele în aer. Nu-și propune neapărat asta, dar știe că din fiecare călătorie o să se întoarcă cu o fotografie în care stă în cap.

Am stat puțin de vorbă cu el, ca să mă lămuresc care este scopul albumului „The standing in the head project”, de pe Facebook.

Reporter: Cum ţi-a venit ideea „The standing in the head project”?

Cristian: Cred că am fost inspirat de Matt, era un tip care călătorea şi se filma dansând, proiectul lui se numeşte „Where the hell is Matt”. Nu vroiam să-l copiez şi nici nu puteam, pentru că trebuie să fii cam extrovertit pentru asta, iar mie mi se pare chiar ridicol de fapt să te dai în spectacol aşa. Dar am luat ce mi s-a părut interesant, să am o poză mai altfel prin locurile pe unde ajung.

R: Când ai început proiectul?

Dacă am numerotat corect pozele, prima am făcut-o în 2007, 31 decembrie, iar a doua în iulie 2008, dar nu ştiam pe atunci că am început o întreagă serie care nu se va termina niciodată.

R: Care a fost primul loc în care ai stat în cap?

Pe un lac îngheţat undeva lângă Timişoara. Îmi făceam anul nou acolo cu un prieten fotograf, ieşisem la pozat şi l-am rugat să-mi facă o poză în cap. Ce nu ţin minte este dacă subconştientul meu lucra deja la idee.

R: Îţi propui să atragi atenţia asupra anumitor zone prin faptul că stai în cap sau doar te distrezi, te relaxezi? Care este scopul de fapt?

Mă distrez doar, dar involuntar i-am făcut şi pe alţii să încerce. Unul stă mult mai mult şi mai bine decât mine acum. Eu stau 4 minute, el a ajuns la 30.

R: Prin ce locuri, ţări ai stat în cap? Care sunt preferatele tale?

– Locul favorit este strada asta din Londra, dar nu din cauza străzii, ci pentru că am găsit un om de zăpadă stând în cap;

– În Parcul IOR, lumina şi compoziţia fac totul să fie perfect, alta dintre favoritele mele;

– Gara din Râşnov cu munţii în spate arată superb, doar că nu se vede în poză cum am văzut eu scena;

– Cabana Mălăieşti este un loc foarte tare iarna;

– Peştera Bolii un loc iarăşi foarte tare, dar în special pe partea cealaltă, unde nu era loc să stau în cap;

– De cum am văzut copacul ăsta în munţii Măcinului ştiam că o să mă întorc la el, nu aveam camera cu mine atunci;

– Pictura asta din Bruxelles mi-a mai plăcut pentru că pare că îl lovesc şi îi cade pălăria;

– Lacul Călţun;

– Muzeul Victoria şi Albert. Am avut noroc că era amenajat ceva pentru stat pe jos, altfel era ciudat să stau în cap acolo;

R: Aceasta este o poziţie de yoga? Sau de unde e?

Da, Sirhasana se numeşte, dar eu îi spun „stând în cap” pentru că nu mă pasionează yoga acum. Adică, dacă-i spun cuiva că vreau o poză în cap îi spun că vreau o poză în cap, nu în Sirhasana.

R: E mai greu să ţii mâinile aşa cum o faci tu, decât dacă îţi sprijini palmele de pământ?

N-am încercat niciodată cu palmele pe pământ, dar pot să-mi imaginez cât de greu este. Îţi tre–buie mai multă forţă în braţe şi în gât şi ai doar 3 puncte de sprijin. Cum fac eu, ai 5 puncte, chiar dacă 3 dintre ele sunt foarte apropiate. Pentru a sta îţi trebuie echilibru, nu forţă. Cu palmele pe pământ este ok dacă te pregăteşti să stai doar în cap fără mâini, cred.

R: Te-ai accidentat vreodată în timp ce te pregăteai pentru o fotografie? Mie unele locuri mi se par riscante, de-aia întreb.

Nu, dar unele locuri sunt riscante într-adevăr, cum ar fi fântâna cu un loc foarte denivelat şi mic sau zidul din Sibiu unde nu aveam loc să fac un triunghi cum trebuie. În situaţiile astea mă ridic mult mai încet şi lăcrimez.

R: Lăcrimezi numai în locurile mai riscante? De obicei nu lăcrimezi? Cum așa?

Da, doar atunci. Sistem de apărare, nu știu.

R: Stăpâneai poziţia asta dinainte să te apuci de proiect?

Am învăţat să stau la ora de sport în generală, apoi prin facultate mai făceam dimineaţă nişte exerciţii printre care şi statul în cap, iar acum stau doar pentru poză.

R: Îţi protejezi capul cu ceva? Îmi imaginez că e dureros să stai în cap direct pe asfalt.

Nu prea-l protejez, dar a fost o ocazie când aş fi vrut. Stăteam pe grilajul din canionul 7 scări, iar senzaţia este că ai căzut de la înălţime pe beton, cam aşa de dureros a fost statul în cap acolo, şi minute bune după. Pe stânci câteodată pun ceva unde nu este foarte drept locul. Dacă este murdar, ud, nu pun nimic. Asfaltul e drept, nu e dureros, de la teren denivelat te doare pentru că îţi intră vreun colţ de piatră într-un singur loc şi apeşi cu zeci de kilograme pe el.

R: Cât durează să te aşezi, să faci poza?

Cel mai rapid pot în 10 secunde dacă e locul uşor, pun camera să facă poza după 10 secunde (pentru că asta e timpul maxim de care ştie a mea), apăs pe declanşator, fug la locul prestabilit şi mă ridic. Altfel, dacă-mi face altcineva, îmi iau tot timpul.

R: Cine îţi face pozele?

Prieteni cu care sunt în momentele respective, foarte rar mi le fac şi singur dacă n-am încotro, iar o dată am întrebat şi un străin. Eram prin Paris, lângă turn, şi pregăteam camera s-o aşez pe rucsac, şi deodată au apărut nişte miri cu un fotograf. Era 6 dimineaţa. Partea nasoală este că le arăt la oameni cum să încadreze, dar mulţi fac altceva, şi atunci îmi doresc s-o fi făcut singur. Plus că trebuie să le explici cum focalizează un DSLR.

R: Cum alegi locul unde o să te aşezi?

În primul rând, dacă este ceva popular, este foarte posibil
să-mi fac şi eu o poză. Apoi mai caut locurile care mi se par interesante din punct de vedere fotografic. Pot să fie şi locuri banale, dar să fie o lumină superbă, şi mai caut şi locuri puţin mai grele dar fără să-mi pun viaţa în pericol, ci doar gâtul sau un picior.

R: Când călătoreşti undeva, îţi stabileşti din start că o să te întorci şi cu o poză stând în cap?

Nu, dar ştiu că îmi voi face. Până şi prietenii ştiu, e parte din mine deja.

R: Cum reacţionează oamenii când te văd făcând asta?

Nu prea fac cu oameni în jur, dar stau şi se uită, se miră, aplaudă sau fac poze. Cel mai amuzant a fost în muzeul din Londra când copiii din jur încercau să facă şi ei.

R: Cum îţi schimbă această poziţie dispoziţia?

Îmi dă un mic impuls de energie.

R: Te-a schimbat în vreun fel acest proiect?

Am realizat cât de prost mă îmbrăcăm câteodată şi încerc să nu mai fac. Ah, era mai profundă întrebarea? Îmi este greu să contorizez aşa ceva, au trecut totuşi vreo 7 ani şi am doar 110 poze, nu cred că m-a schimbat proiectul ci fotografia în sine. Cred că, în primul rând cunoşteam mult mai puţini oameni fără fotografie. «

Autor: Oana Racheleanu