De la Giurgiu, la Veneția… în caiac (1)

Mă numesc Lucian Ionescu, am cincizeci de ani și îmi place să mă plimb cu caiacul. Anul trecut, am pornit într-o aventură deosebită, o călătorie solitară cu caiacul de la Giurgiu până la Veneția.

Am plecat pe Dunăre, din Giurgiu, pe data de 07.05.2013, apoi am străbătut cinci mări, Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Ionică și Marea Adriatică, urmând litoralul a nouă țări, România, Bulgaria, Turcia, Grecia, Albania, Muntenegru, Croația, Slovenia și Italia, pentru a ajunge șapte luni mai târziu în Veneția. În tot acest timp, din diferite motive, am fost nevoit să parcug pe jos, tragând caiacul după mine, peste 270 km, în trei etape de aproximativ 90 km fiecare. Cea mai spectaculoasă a fost cea dintre Molos și Itea, unde pe un drum asemănător Transfăgărășanului am atins 1000 m altitudine. Pe scurt, o călătorie de peste 4000 km, pe parcursul căreia am băgat vâsla în apă de peste două milioane de ori.

Întors acasă am scris o carte despre aventurile mele, intitulată „De la Giurgiu la Veneția – șapte luni în caiac” la care dl Ivan Patzaichin a avut amabilitatea de a-mi scrie introducerea. În următoarele săptămâni, veți putea citi aici fragmente din ea.

M-au impresionat determinarea şi curajul lui Lucian, atât în partea de planificare a expediţiei (care a durat ani de zile, şi în timpul căreia s-ar fi putut descuraja de multe ori), cât şi în parcurgerea, de unul singur, a acestui traseu epic. Energia pe care el a investit-o în acest vis este materia din care se fac campionii. Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult a fost felul în care Lucian s-a descurcat, practic fără o echipă în spate. Eu întotdeauna m-am bazat pe echipa din jurul meu, pentru că eu consider că sportul nu e un exerciţiu solitar, chiar dacă eu am practicat un sport individual. De aceea consider reuşita lui Lucian cu atât mai remarcabilă, şi vă promit că vom mai auzi de el!

Ivan Patzaichin

Capitolul I

Giurgiu – plecarea

07.05.2013  Giurgiu, prima zi

În sfârşit, am plecat. Pentru prima dată, scara a ceea ce întreprind îmi depăşeşte capacitatea de percepţie şi control asupra noului meu univers, fapt ce îmi creează panică. Peisajul se derulează prin faţa mea, parcă fără nicio noimă. Nu percep curgerea timpului, ci doar din fragmente de realitate, prea încet procesate, încep să văd imaginea de ansamblu. Copacii defilează pe lângă mine, iar eu sunt cu caiacul pe apă. Vâslesc. Nu ştiu de ce, dar consider că e important. În principiu, cam ştiu ce fac, dar creierul refuză să accepte.

Cu mintea paralizată de frică, buimac şi bulversat, e pentru prima oară când mă gândesc la ceea ce chiar fac, la enormitatea călătoriei ce până acum două luni nu era decât un vis, mai degrabă un exerciţiu de gândire. Atunci a început iureşul. Ceea ce îmi doream de vreo cinci ani a devenit brusc realizabil şi cu un termen extrem de apropiat. Un bun prieten mi-a promis o sumă de bani ce am considerat-o suficientă pentru a putea demara proiectul. În cu totul alt context, cineva mă avertizase mai demult să am grijă ce îmi doresc, căci e posibil să se şi îndeplinească. Altminteri, nimic complicat. Sunt cu caiacul pe Dunăre, de fapt pe braţul Ara, lângă Giurgiu, şi tocmai am plecat spre Veneţia. Doar aşa, pentru că se poate şi pentru că nimeni nu s-a mai gândit la asta.

……………………………………………………………………………………

Deci, iată-mă pe Ara, vâslind către Dunăre. În faţa mea, necunoscutul, marea aventură. Ce va fi, voi vedea. În spate, ani de pregătiri, de aşteptare, de frustrări. În buzunar, aproape o mie de euro şi o sută de dolari. Încep să revin cu picioarele pe pământ, ca să zic aşa. Parcă vâslesc de o eternitate, dar, de fapt, au trecut doar vreo două ore de când am plecat. Vâslesc cu îndârjire împotriva vântului. Bate puternic şi valuri mari s-au ridicat. Peste unele nici nu pot vedea. Arată înspăimântător. Caiacul bălăngăne în toate părţile, dar pare să fie destul de stabil. Sunt curios cum va fi pe Dunăre. Braţul Ara parcă nu se mai termină. Vâslesc pe malul său drept, parcă e ceva mai adăpost aici. Privesc la valurile hidoase ce trec, parcă înghiţind orizontul, la nici zece metri depărtare de mine. Mai încolo e urgie. Îmi amintesc ce-mi spunea Costin zilele trecute: „Dunărea e umflată mult, dar în descreştere, şi malurile sunt numai mâl sau păduri inundate”. El îmi stabilise şi prima oprire. La vreo 45 Kilometri de Giurgiu. Cică acolo era singura zonă unde puteam campa, terenul fiind ceva mai ferm. Da, sigur, doar că eu plecasem pe la ora unu după-amiaza. „Vei merge ca ghiuleaua”, îmi mai zicea. Dar când mă uitam la valuri, mă lua ameţeala. Cât despre păduri, avea dreptate. Altceva nu se vedea. Nici nu se putea intra, apa ajungând la coroanele copacilor, totul arăta ca o junglă deasă.

O şalupă vine clar către mine. Cine naiba o fi pe vremea asta? Vântul bătea din ce în ce mai tare, iar eu de-abia îmi mai ţineam echilibrul. Încerc să mă uit mai atent şi înlemnesc. Şalupa era gri, în ea erau doi indivizi, unul îmbrăcat în kaki, celălalt în camuflaj albastru. Pe bordaj avea steagul Bulgariei şi număr de înmatriculare bulgăresc. Era poliţia de frontieră bulgară, iar eu pe Dunăre, pe partea lor. Nici nu mă interesa ce aveau să-mi spună, tot ce ştiam era că va trebui să traversez toată urgia, pentru  a  ajunge  înapoi  pe  malul  românesc.  Am pus-o! Evident că asta şi vroiau. M-au salutat, i-am salutat, ei pe-a lor şi eu pe-a mea, limbă, bineînţeles. Unul dintre ei i-a spus ceva celuilalt, pe un ton indulgent, arătând către mine. Celălalt a dat din cap, ceea ce am făcut şi eu când mi-a arătat malul opus. Şi din nou, ei pe-a lor şi eu pe-a mea, ne-am salutat. Ba chiar cu zâmbetul pe buze, ca nu cumva să creadă că mi-e frică sau că nu stăpânesc situaţia. Nu că aş fi stăpânit-o cumva! Eram atât de crispat, încât cred că am rămas cu zâmbetul înfipt în gură până spre jumătatea Dunării. Apoi am început să mă mai relaxez. „Anaconda” nu dădea niciun semn că ar vrea să se răstoarne. Aşa că am început să o tai mai în lung, pentru a nu pierde vremea. Într-un final, m-am apropiat oarecum de mal, dar parcă şi vântul s-a mai domolit puţin şi nici valurile nu se mai oţăreau aşa la mine. Şi vâsleşte, Luciane, că mai ai destul! Bornele kilometrice nu se vedeau deloc. Ori erau acoperite, ori fuseseră luate de ape, aşa că habar nu aveam unde mă aflu. Pe tabletă aveam harta nautică a Dunării şi GPS, iar Costin îmi spusese la ce kilometru să opresc, dar nu îmi dăduse coordonatele. Oricum, nu riscam să scot tableta şi să o ud sau să o scap în apă. Aşa că tot vâsleam şi mă gândeam la ce pot face şi priveam la mal şi vedeam numai pădure inundată. După nişte ore, începusem să-mi pierd speranţa şi răbdarea. Apa se liniştise de acum, îmi trebuia doar un loc de pus cortul. Târziu, ud şi obosit, dar încă pe lumină, zăresc o bucăţică de pământ. Era suficient. Trag la mal, priponesc barca şi pun cortul. N-o fi unde-a zis Costin, dar e suficient pentru mine azi. Intru în cort, mănânc şi scot tableta. Ca număr de kilometri parcurşi ar trebui să fiu cam pe unde mi-a zis, vâslisem peste patruzeci. Suficient pentru prima zi. Obosit, am intrat în sac şi-am adormit.