18 iulie 2017 Comentarii 0 Turism Club

Maria Chihaia, alergătoare de cursă lungă la 53 de ani

Dacă ai întreba de ce aleargă o femeie de 53 de ani la semimaratoane și maratoane, Maria Chihaia ți-ar răspunde senin, din experiență: de bucurie. Nu mai alergase din tinerețe, iar de un an, de când și-a rezolvat o problemă de sănătate, a redescoperit câtă bucurie poate să-ți aducă așezarea unui pas în fața celuilalt, în ritm alert, pe poteci, prin păduri sau chiar prin munți.

Maria Chihaia a suferit de boala Lyme, despre care unii spun că nu se vindecă niciodată. Boala îi afectase nervul sciatic și îi îngreuna deplasarea. Nu putea să meargă, să urce treptele sau să conducă mașina. Faptul că are 30 de ani de experiență ca medic primar, din care 20 și ca medic homeopat, a ajutat-o, astfel încât s-a vindecat și îi face pe unii să se mire și azi.

În faza de recuperare, pentru a-și reface structurile neuromusculare, a început să facă fitness, aerobic, kangoo jumps dar, mai ales, să alerge pe stadion, activitate pe care n-o mai făcuse din facultate, când participa la concursuri de rezistență.

„Nu a fost ușor la început, dar am perseverat, și am plâns de bucurie în momentul în care mi-am reamintit că te simți atât de bine când alergi. Prin alergare se întâmpla ceva extraordinar: te conectezi cu universul interior, cu lumea exterioară, te redescoperi, te reconfigurezi. Sigur, m-am refăcut complet după boală”, povestește Maria pentru Turism Club.

A început să îi vindece și pe alții de boala Lyme și, în paralel, pasiunea pentru alergat se consuma pe stadion și în fața calculatorului. Îi vedea ca pe niște super-oamenii pe cei care participau la concursuri, iar în mintea ei a încolțit o întrebare: „Oare eu n-aș putea?”.

Răspunsul l-a primit fără să-l fi căutat cu tot dinadinsul și fără ca măcar să se fi pregătit luni sau ani. A vizitat-o la cabinetul său din Iași o persoană dragă, ce avea aceeași boală, și care organiza prima ediție a concursului de trail running „I..AȘI în Trail”. I-a spus numai atât: „IA ȘI te înscrie la concurs. Ai un wild card din partea noastră”, card ce se acordă de către organizatori persoanelor care nu se pot califica la competiția respectivă.

Pe 10 aprilie 2016 s-a așezat la start emoționată, fără să știe ce presupune cursa, de ce echipament are nevoie. Câțiva foști colegi de alergare de pe stadion întâlniți pe traseu i-au dat încredere că poate, apoi a început să alerge la deal, tot la deal și drumul devenea din ce în ce mai greu.

„Mi-am spus în minte: «Ce mi-o trebuit să mă înscriu la concursul ăsta? Acuma numai să-l termin, să nu mă fac de râs»”, își amintește amuzată femeia.

Drumul a început să o ia la vale, prin pădure, și mai cu peisajul verde-crud, mai cu aerul proaspăt de pădure, mai cu povești cu oamenii, Maria și-a schimbat tonusul: „Mă bucuram de ce se vedea și mi-am zis «O să termin cursa!»”.

„Şi aşa distrată cum eram, nu eram atentă la picioare, m-am împiedicat de-un ciot. M-am ridicat şi am căzut o dată. Apoi, tot cu viteză, cad iar. Şi apoi din nou. Şi prima întrebarea care mi-a venit în minte a fost: «Ce ai de tot cazi?». Mă gândeam la problema mea de sănătate. Am primit răspunsul din partea unei coleg de alergare care era în spatele meu şi mă văzuse şi care m-a atenţionat că nu ridic picioarele când alerg”, râde ea scurt, cu sughițuri.

A început să alerge mai bine, mai cu spor, cu picioarele mai sus și cu bucurie că nu era vreun efect al vechii boli. „M-am bucurat de traseu mai departe, alergând pe lângă un coleg sau altul care alerga mai bine. Parcă aveam mai multă forță și putere să alerg când eram în tandem cu cineva”.

Impulsionată de natură și de oameni, Maria a parcurs cei 21 de kilometri, primul său semimaraton, în două ore și 30 de minute. A ieșit pe locul cinci la categoria de vârstă „+35”. A ajuns la finish roșie toată, „ca un rac ce sunt”, cu două bucățele de portocală în mână (provizii pentru momente fără energie). „Îmi revin şi mă uit în stânga, în dreapta: «Unde e soţul meu de nu vine să mă felicite?» Îl sun: «Unde eşti?» «Sunt pe drum, mai am puţin și ajung.» «Eu te aştept şi tu nu eşti aici să mă primeşti?» «Păi mi-au zis că dacă eşti începătoare vii după trei ore de pe traseu»”, zice și râde iarăși.

Atunci, roșie și obosită, n-a știut să îi răspundă soțului său dacă ăsta urma să fie începutul său în alergări de rezistență, dar la nici două săptămâni urca pe podiumul Semimaratonului Iași, locul trei la categoria de vârstă +40, cu un timp de o oră și 58 de minute.

„Apoi au urmat alte multe concursuri în care m-am bucurat”, povestește Maria. Semimaratonul Măcinului, unde a luat locul doi la categoria +40, Campionatului Naţional de Alergare Montană de la Vatra Dornei, apoi primul maraton, Via Maria Theresia, terminat cu poze de pe prima treaptă a podiumului, pentru categoria +50. Au urmat Semimaratonul Retezat, Maratonul Ciucaș 3X, Maratonul Piatra Craiului, Semimaratonul Curtea Domnească, Rarău Radical Race. Spune că a ieșit pe primul loc de patru ori, iar când spune asta, uneori vocea îi saltă, ca unui copil ce a descoperit un joc nou, alteori îi scade, ca și cum ar spune un secret haios.

2017, an de provocări

Anul 2017 a început cu Aiud Maraton. „Puteam să aleg semimaraton, dar am ales maraton pentru că vreau provocări mai importante anul ăsta”.

Așa că s-a înscris la maratoane și semimaratoane care-i vor umple toată primăvara și toată vara de bucurie, iar ambiția sa cea mare este să participe la Marathon 7500, care este un ultramaraton, având 90 de kilometri. Plănuiește să facă mai multe curse din Circuitul Carpaților, o serie de competiții de alergare montană, ba chiar să termine pe un loc din primele zece din cadrul circuitului.

Bucuria alergatului

Nici pentru unii alergători nu e așa obișnuit să vadă pe traseul unui maraton sau semimaraton o persoană de peste 50 de ani. La primul său semimaraton, I..AȘI în Trail, un competitor i-a spus Mariei, când a aflat că avea 52 de ani: „Uau, sunteți de vârsta mamei mele! Dar pe ea n-o văd făcând așa ceva”.

Pentru Maria, însă, nu e motiv de mirare. Spune că a întâlnit în competiții persoane de 70 de ani sau că a citit despre unele de 80, 90 sau chiar 100 de ani care alergau. „Simt admirație pentru ei că pot să alerge și că nu stau să se plângă. Orice se poate, indiferent de vârstă. Ca atare, nu e mare lucru că am 53 de ani și alerg”, spune ea cu detașare.

Tot ca să-și demonstreze în primul rând sieși că se poate, are de gând să se provoace anul acesta și mai mult. Ca să arate că poți să alergi la orice vârstă și că n-ai nevoie decât de un echipament simplu și de tine ca să începi să te bucuri.

„Important e să te simţi în sufletul tău puternic. O fac pentru sănătate, pentru echilibru, ca să-mi îmbunătăţesc condiţia fizică mai mult decât până acum, pentru a mă încarcă cu energie, pentru a mă destresa, pentru a fi mai bună în lucrul meu de la cabinet”, explică Maria.

Spune că, atunci când aleargă, se bucură de tot ce are în jur, socializează cu oamenii, încearcă să scoată din fiecare partea cea mai luminoasă.

„Am găsit bucuria extraordinară de a alerga. Faptul ca într-un an am văzut atâția munți, atâtea orașe si atâtea zone e extraordinar pentru mine”.

Și încă mai are de văzut, căci abia acum descoperă lumea vastă a competițiilor prin natura atât de darnică a României, o resursă minunată de bucurie pentru Maria.